Esențial pentru cultura română nu este atât ceea ce face societatea, noi fiind bântuiți de un grad ridicat de neînchegare, cât mai curând vârfurile ei, pe care caut să mă sprijin în propriul discurs identitar. Faptul că în cultura română a fost posibil să apară atâția gânditori (mulți în comparație cu prețuirea de care se bucură un gânditor în societatea românească), incluzându-i și pe cei ce stau în diferitele dimensiuni ale folclorului, îmi dă dramul de încredere de care am nevoie pentru a spera. Dimensiunea culturală, adică faptul că „s-a gândit” și „cum s-a gândit” în limba română, constituie singura parte a paharului la care merită privit.
Toți apărătorii limbii române sunt iubitori de nație, ca mediu în care ne-am căpătat identitatea și formă de acasă. Ceea ce nu înseamnă că toți naționaliștii sunt apărători ai limbii române, principala trăsătură a acestora reprezentând-o închiderea față de alteritate, adică o formă de amputare a limbii.
Frapează comportamentul de tip „Carol I” al unora din intelectualii români (atitudine care uneori nu-mi este străină): sunt veniți de undeva în acest spațiu străin și înstrăinant, exilați într-o cultură de mâna a doua pe care se simt nevoiți s-o critice în egală măsură pentru a-i mijloci schimbarea și pentru a se distanța de ea, identitatea fiindu-le generată prin diferențierea față de această periferie culturală și aderența la contemporaneitatea intelectuală occidentală. Cum Carol I a fost, într-un mod specific, unul din actorii esențiali pentru modernizarea celor două principate nu putem spera decât că acțiunea lor este benefică, chiar dacă orgoliul național este de fiecare dată erodat din lectura gândurilor lor acide.
Viorel,asa cum discutam si dimineata,probabil ca si in cultura suntem de mana a doua(nu impartasesc in totalitate aceasta afirmatie) si incercam alinierea cu cea occidentala,cum zici tu ,sper ca macar acest lucru sa il reusim,ca apoi cultura sa influenteze mentalitatile invechite ,retrograde….