Într-un anume sens idealul nostru cognitiv îl constituie propriul corp, modalitatea în care el reușește să-și mențină echilibrul necesar pentru a exista, forma în care organul său specializat în coordonare și control reușește să prelucreze, în mod simultan, informațiile interne și pe cele externe, găsind deseori soluțiile cele mai adecvate unor scopuri fundamentale: supraviețuirea și perpetuarea. Altfel spus, o bună parte din cunoașterea noastră se concentrează pe conștientizarea acestor procese și formalizarea lor, într-o măsură suficientă pentru a permite operarea cu ele.
Perspectiva morții ne apropie irevocabil de propriul corp, ne face să devenim al lui, anulând senzația tinereții că este al nostru. Suferința și societatea contribuie și ele la forțarea acestei identificări. A aduce cu picioarele pe pământ semnifică reușita acestor acțiuni de identificarea a eului cu limitele izvorâte din propria corporeitate. Corpul meu este locul-timp din care lumea îmi este accesibilă și, mai ales, locul-timp în care lumea mă vede, cu care mă identifică, la care mă reduce.
Corpul meu este acel pachet de nevoi, dorințe și fragilități ce-mi furnizează inserția afectivă în lume, orientarea către existență ce este dincolo de ceea ce tind să identific ca mine.
Centrarea pe propriul corp este o limitare a existenței la aparență.
Pentru bărbat corpul propriu stă sub semnul Străinului, al alterității. Va avea întotdeauna prea multă autonomie (prea multe pofte, energii, aspirații) pentru a constitui ceva ce trebuie cucerit, stăpânit. A-l înzestra cu un pachet de mușchi constituie o formă de dominare, de aranjare sub semnul unei posesii. „A poseda” un alt corp este o altă variantă de apropiere față de cel propriu.
(Imagine preluată de pe: http://www.eucognition.org/index.php?page=tutorial-on-embodiment)
